Nu ştiu povestea cum a început,
Cum dintr-odată, tu, ai apărut...
Ca un copil timid m-am rătăcit,
În imensitatea ochilor de antracit...
Iar râsul tău şi-acum, încă răsună
S-a aşezat în inimă, ca o arsură.
Liniştea ta, mereu nefirească
M-a bulversat, ca pe-o fereastră...
De unde privesc spre dimineţi,
Ce-şi scutură zori-n săgeţi...
Nu sunt săgeţi otrăvitoare,
Sunt de la Cupidon, din zare.
Mă tot feresc, dispar în umbră,
Dar sufletu-mi tot las-o dâră...
O dâră fină din clepsidră,
Mă risipesc şi iar sunt plină...
Îmi pierd o aripă în zbor,
Şi-mi creşte alta-ncetişor.
Şi-apoi sunt şoaptă, sau tăcere,
Sunt cântec de izvor, durere...
Sunt lacrimă, sau bucurie,
Sunt poate vis, sau poezie...
Sunt zâmbet cald, pe chipul tău,
Sau aripă, la rândul meu.
"Fericirea desenată pe chipul de înger al unei femei se arată bărbatului ca un miraj la orizont topindu-se în culorile deşertului."-Marius Torok
