PLOAIA DIN NOI

Nori grei de catifea
Privirea-ți umbrea
Peste tăceri,
Peste fapte și vise.

Iar ploaia curgea
În inima-ți grea,
Ca-ntr-o cascadă
De vise deșarte.

Strada era mereu pustie
Doar ploaia mai tulbura
Sufletul tău de copil inocent
Care cerșea încă privirea mea.

Ochii tăi implorau tăcuți
Buzele doar murmurau...
Un "te iubesc" ștrangulat
Printre norii ce plângeau.

Camera părea și ea
O colivie fermecată...
Unde o pasăre captivă
Se zărea pe-un ciob de geam.

Eu te priveam printre nori
Cu același dor în suflet...
Ploaia spăla lacrima
Și a mea și a ta.

-Nu te-ntrista, îți spuneam
Ploaia curând va înceta...
Ea va spăla tot ce-i rău
-Hai, zâmbește, draga mea!

Tu, doar oftai
Și erai așa de frumoasă...
Sufletul meu te cerea,
De la o soartă prea nemiloasă.

Și te mințeam adeseori
Că sunt bine...
Dar tu știai totul,
De viața mea și de mine.

Ploaia spăla gândurile
Parcă de dor amorțite...
Iar noi ne priveam
Printre nori și suspine.

Poduri întregi se țeseau
Peste noi, peste vise...
Tu ai rămas să m-aștepți
Iar eu nu știu cât...iubito.

"Îmi place să mă plimb prin ploaie și să plâng; nimeni nu îmi poate vedea lacrimile...nici măcar ploaia."-aforism de Viorel Vintilă