LINISTEA

Nu știu dacă liniștea ce-o simțeam era doar în mintea mea,
Sau poate era asemeni unui pact semnat de noi...
Priveam marea și totul era neobișnuit de tăcut,
Ca și cum nimic altceva nu mai exista între noi
Doar o mare de tăcere și un cer însângerat.

Câțiva pescăruși poate flămânzi, mă priveau
Era ceva în privirea lor ce îmi amintea de tine...
Îmi oglindeam fața în apa ce părea de un albastru-verzui
Ca și ochii tăi, ce au lăsat parcă pași prin sufletul meu
Și prin nisipul, pe unde încă colindam, doar să te regăsesc.

Speranța e tot ce ne-a mai rămas și măcar ea să nu se stingă
În rest totul e deșertăciune, mister, ce zboară pe aripi de timp...
Un aer călduț îmi alinta obrajii sărutați deja de Soare
Și parcă erau mâinile tale tandre și delicate, ce mă căutau,
Ce doreau să-și facă simțită prezența, ca nu cumva să te uit.

De parcă era posibil? Când eu te respiram prin aer, vânt, ploaie,
Ca pe un parfum anume, impregnat în Univers...
Mâinile mele te căutau și ca un orb, deși nu te vedeau, te simțeau
Miroseai a flori de portocal, a primăvară, a veselie,
Parfumul drag al copilăriei mele, ce încă-mi îmbăta simțurile.

Abia când Soarele săruta apusul, părăseam plaja, pe urmele de nisip
Pescărușii mă priveau parcă triști, implorând în liniște ...
O liniște ce-mi călca pe suflet, dar totodată îmi vorbea prin simțuri
Îți simțeam prezența, așa cum ai promis, un înger tăcut, ce mă însoțea mereu
Și eram fericită că exiști, că exist ...
Și... că nici măcar liniștea nu ne putea înstrăina vreodată.

"Ce e dragostea? Nevoia de a ieși din tine însuți."- Charles Baudelaire