Ca-ntr-o oglindă privit-am sufletul de gheață,
Văzut-am cum privirea ți se-nmoaie încet, încet...
Iar ochii tăi sclipit-au fără amenințare
Și-atunci am înțeles, că totuși mă iubești.
Și am știut, că numai masca-ți e de gheață,
Iar eu am încercat să ți-o topesc ușor, discret...
Tu ai zâmbit și-atât, fără nici un cuvânt,
Dar pentru mine, acel zâmbet a fost un început.
Și zi de zi un nou imbold mă-mpinge către tine,
Spre ochii mari, mereu aprinși, ce scapără scântei...
Spre mine când i-ai ațintit, m-au ars ca un cuptor
Nu pot să neg că te iubesc, de-ar fi să mor de foc.
Și mai întâi ai fost ca gheața, dar astăzi te-ai topit,
Privirea ta nu mai îngheață, doar arde ce-a cuprins...
Eu mă feresc de focul tău, ce-l seamănă iubirea,
Și te iubesc cu mult mai mult, chiar dacă-mi frigi privirea.
"Sufletul nostru-i asemeni apei: din cer se iscă, la cer se suie și iar coboară către pământuri, veșnic altfel"-Johann Wolfgan von Goethe
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu