POETUL

Poetul îmi scria scrisori
Și-avea ulcica mereu plină...
Penița și-o-nmuia în vin
Și-l inspira atât de bine.

Poetul trist, privea Zenitul,
Ca pe-o prăpastie, ce ne pierdea...
Vedea cum cerul gri țesea înaltul
Și numele pe-un nor, mi-l tot scria.

Poetul îmi scria, dar niciodată,
Nu îndrăznea să-mi pună numele-n scrisori...
Doar se hrănea cu oful din ulcică,
Iubirea și-o păstra ascunsă de ochi răi.

Poetul îmi scria în fiecare seară,
Pe fiecare stea, un vers de dragoste promis...
Și versurile lui erau ca o ofrandă,
Aduse dragostei, sau gândului cel interzis.

Poetul îmi scria mereu, la fel de însetat,
Sorbea licoarea, ce-l mai alina...
Iar versul său era un plâns sfâșietor,
Ce îl simțeam scrutând distanța grea.

Și într-o zi s-a stins poetul,
Ulcica i s-a spart într-un târziu...
Și-acele rânduri, au ajuns la mine,
Iar eu simțeam durerea sa, în fiecare vers.

Și azi poetul nu mai e, dar va rămâne veșnic,
Se va aprinde-n stele, versul lui de dor...
Scrisorile lui, vor sta drept mărturie,
Că dragostea adevărată nu va pieri nicicând.

"Poetul este un evocator. Când îl înțelegem, suntem tot așa poeți ca el."- Anatole France