Şi vine o zi, când viaţa ţi se pare ca un castel de nisip,
Iar tu eşti copilul ce încearcă să-l creeze...
Te simţi neputincios văzând cum se dărâmă-n faţa ta
Şi te întrebi mirat unde-ai greşit?
Şi vine o zi, când toate cuvintele amuţesc,
Rămân suspendate între cer şi pământ,
Asemeni fluturilor ce şi-au frânt aripile în zbor,
Dar încă zbor, în bătaia vântului uşor.
Şi vine o zi, când tăcerea grea e tot ce ţi-a rămas,
Iar singura certitudine ce toţi o avem în această lume trecătoare,
Este moartea, ce zilnic pândeşte de undeva...
Iar clepsidra vieţii se scurge pic cu pic sub privirea ta.
Şi vine o zi, când tot ce ai trăit ţi se derulează în minte, ca un film
Şi mii de întrebări se îmbulzesc în mintea ta, fără răspuns...
Dar singură mângâiere şi speranţă ce-o aştepţi mereu,
Vine de undeva de sus.
Şi vine o zi, când simţi că nici să plângi nu poţi,
Ca şi cum durerea a secat marea de lacrimi...
Ai aşteptat o viaţă-ntreagă un ceva,
Dar ca răspuns, ai primit doar promisiuni deşarte.
Şi vine o zi, când trebuie să-ţi iei şi "bun rămas" de la toţi,
Nimic nu este veşnic odată ce pe lumea asta s-a născut...
Ne naştem cu mii de speranţe şi trăim viaţa intens,
Dar adevărata înţelepciune şi secretul fericirii, rămân tot un mister.
"Fericirea perfectă nu există pe acest pământ; aceasta s-a zis de mult timp și de oamenii foarte învățați; avem însă iluziunea, credința și speranța. Aceste daruri divine compun pentru noi, aici pe pământ, ceea ce numim fericire."- Nicolae Filimon
A fost odată un castel, Cu amintiri ce mă-nfioară, Trecut-au zeci și zeci de ani, Azi amintirile mă cheamă.
Văzut-am iarași poarta veche, Ce scârțâia asurzitor, Iar ușa neagră și înaltă, Trona asupra tuturor.
Mi-am amintit, de chipul tău De ochii tăi frumoși, angelici... Erai o frumoasă fată de-mpărat, Iar cel din tron îți era tată.
Îmi amintesc atât de clar Și sufletul mi-e iarăși tânăr, Privind în urmă la trecut, Păreri de rău azi mă inundă.
Aș vrea să dau timpu-napoi, Să retrăiesc acele clipe... Și să te strâng la pieptul meu ușor, Să simt din nou că zbor, măcar pentru o clipă.
Erai cu părul ca de aur, Cu ochii mari, ca două stele, Erai regina vieții mele... Dar ce păcat că ai fugit, lăsând în urma ta durere.
Cât m-am trudit să uit de tine... Tu mi-ai rămas ca o eternă amintire, Chipul îți umblă parcă și azi ca o umbră, În vechiul turn ce se dărâmă.
Din fiecare piatră care cade, Parcă renaște zilnic câte-o amintire... Și sufletul îmi plânge dupa tine, C-acele nopți pline de vrajă, tu le-ai luat cu tine.
Aș vrea să sparg acum clepsidra, Cu timpul ce s-a scurs... S-o umplu iarași cu speranță, Și s-o luăm de la început.
Și tatăl tău poartă o vină, Chiar de a fost un rege înțelept... Atunci când ne-am jurat iubire, El n-a înțeles și n-a fost drept.
Durere-n suflet e tot ce mi-a rămas, În urma ta doar mi-ai lăsat tristețe... Și e pustiu, totu-i o simplă umbră, Din care parcă tu privești tăcută.
Îmi amintesc cu nostalgie, plimbările sub clar de lună, Când noi mergeam, mână în mână... Stelele-ți dansau în plete, ca diamantele prea scumpe Iar luna te privea tacută, vrând și ea să te dezmierde.
Atunci ca un "Luceafăr" mă simțeam Și Cătălina te numeam... Eram nebun de fericire, Credeam că lumea toată-mi aparține.
Însă fericirea noastră n-a durat prea mult, Căci am fost desparțiți de oameni cruzi... Destinul vieții ei ni l-au schimbat Și pentru întreaga viață sufletul mi l-au marcat.
Ruinele unui castel, se văd în depărtare, În el sunt ferecate amintiri, ce se slobod se pare... Păstrez în amintirea mea, povestea relatată Și o închei cum a început, spunând: "a fost odată!...
"Toate neputințele se reduc la una: aceea de a evada din propria tristețe."- Emil Cioran
Şi m-am ascuns adânc în suflet,
Voiam să nu-ţi fiu o povară...
Mă rătăceam în paşii mei nehotărâţi
Iar urma paşilor mei părea să doară.
Şi m-am ascuns de ochii tăi,
Dar ei mă dezgoleau mai mult de mine...
Mă furişam vrând să mă pierd,
Tu mă găseai... mereu veneai spre mine.
Şi-am vrut să mă ascund în minte,
Să pot opri al meu gând ştrengar...
Sau să rămân fără cuvinte,
Când buzele tale în sfârşit mă vor afla.
Şi-oriunde aş fugi de tine să mă ascund,
În orice colţ m-aş furişa...
Tu ai să mă găseşti, ştiu bine,
Căci te ghidează întotdeauna inima.
Şi-am vrut chiar plânsul să-mi ascund,
Să nu poată ajunge până la tine...
Să nu ne doară dorul pe amândoi,
Când timpul va ninge peste noi cu amintire.
La fel ca florile de măr în primăvară,
Ce-s scutură în vânt mireasma lor suavă,
Aşa iubirea va zbura, pierdută-n pasul nemilos al vieţii
Iar despre noi poate vor vorbi cândva poeţii.
"Iubirea este asemenea războiului-ușor de început, dar greu de oprit."- Henry Louis Mencken
