PARADISUL PIERDUT

A fost odată un castel,
Cu amintiri ce mă-nfioară,
Trecut-au zeci și zeci de ani,
Azi amintirile mă cheamă.

Văzut-am iarași poarta veche,
Ce scârțâia asurzitor,
Iar ușa neagră și înaltă,
Trona asupra tuturor.

Mi-am amintit, de chipul tău
De ochii tăi frumoși, angelici...
Erai o frumoasă fată de-mpărat,
Iar cel din tron îți era tată.

Îmi amintesc atât de clar
Și sufletul mi-e iarăși tânăr,
Privind în urmă la trecut,
Păreri de rău azi mă inundă.

Aș vrea să dau timpu-napoi,
Să retrăiesc acele clipe...
Și să te strâng la pieptul meu ușor,
Să simt din nou că zbor, măcar pentru o clipă.

Erai cu părul ca de aur,
Cu ochii mari, ca două stele,
Erai regina vieții mele...
Dar ce păcat că ai fugit, lăsând în urma ta durere.

Cât m-am trudit să uit de tine...
Tu mi-ai rămas ca o eternă amintire,
Chipul îți umblă parcă și azi ca o umbră,
În vechiul turn ce se dărâmă.

Din fiecare piatră care cade,
Parcă renaște zilnic câte-o amintire...
Și sufletul îmi plânge dupa tine,
C-acele nopți pline de vrajă, tu le-ai luat cu tine.

Aș vrea să sparg acum clepsidra,
Cu timpul ce s-a scurs...
S-o umplu iarași cu speranță,
Și s-o luăm de la început.

Și tatăl tău poartă o vină,
Chiar de a fost un rege înțelept...
Atunci când ne-am jurat iubire,
El n-a înțeles și n-a fost drept.

Durere-n suflet e tot ce mi-a rămas,
În urma ta doar mi-ai lăsat tristețe...
Și e pustiu, totu-i o simplă umbră,
Din care parcă tu privești tăcută.

Îmi amintesc cu nostalgie, plimbările sub clar de lună,
Când noi mergeam, mână în mână...
Stelele-ți dansau în plete, ca diamantele prea scumpe
Iar luna te privea tacută, vrând și ea să te dezmierde.

Atunci ca un "Luceafăr" mă simțeam
Și Cătălina te numeam...
Eram nebun de fericire,
Credeam că lumea toată-mi aparține.

Însă fericirea noastră n-a durat prea mult,
Căci am fost desparțiți de oameni cruzi...
Destinul vieții ei ni l-au schimbat
Și pentru întreaga viață sufletul mi l-au marcat.

Ruinele unui castel, se văd în depărtare,
În el sunt ferecate amintiri, ce se slobod se pare...
Păstrez în amintirea mea, povestea relatată
Și o închei cum a început, spunând: "a fost odată!...

"Toate neputințele se reduc la una: aceea de a evada din propria tristețe."- Emil Cioran